Editorial de Radu Paraschivescu
Există în mentalul românesc câteva mecanisme care funcţionează în logica paradoxului. Unul constă în uzul şi abuzul de diminutive, lucru pe care poate să-l confirme oricine a mâncat la restaurant, a avut de plătit ceva sau a solicitat un serviciu.
În nouă restaurante din zece ospătarul îţi va vorbi despre mămăliguţă cu brânzică, ciorbiţă de văcuţă, castraveciori, ciocănele, fasolică, purcel, plus păhărelul de ţuiculiţă sau de vinişor, spre a nu mai vorbi de prăjiturică.
Cel căruia îi plăteşti o sumă oarecare te roagă să aştepţi până iese facturica sau bonuleţul, doamna de la dispeceratul de taximetre (pentru cei care încă n-au trecut la Uber şi Bolt) te sfătuieşte să cobori în două minuţele, la farmacie eşti întrebat dacă nu ai un leuţ mărunt pentru simplificarea manevrelor de înapoiere a restului.
Unde e paradoxul? În însuşi faptul că folosirea cuvintelor care înseamnă „mai mic decât normalul” e menită să sugereze o solicitudine „peste nivelul normal”. Universul lilliputan e mobilizat pentru zugrăvirea gigantescului, într-o acrobaţie care nu i-ar fi reuşit nici lui Swift, cel mai bun gestionar al raporturilor fictive dintre pitici şi uriaşi.